Ca specie, am fost mult timp conștienți de importanța dinților noștri. Pierderea dinților și degradarea lor nu numai că ne compromite capacitatea de a mânca și de a vorbi confortabil, dar are și un impact negativ asupra aspectului nostru. În timp ce pierderea dinților era cu siguranță mai răspândită în timpurile antice decât în societatea modernă, eforturile noastre de a atenua consecințele doar au crescut. Procedurile moderne de implant dentar au început să prindă contur în anii ’30, iar echipamentele și tehnicile avansate de astăzi oferă rezultate estetice extraordinare.
Utilizarea implanturilor în timpuri străvechi
Conceptul de înlocuire a dinților pierduți cu implanturi a existat de mii de ani. În timpul săpăturilor arheologice din
Honduras, arheologii au descoperit craniul unei femei maya din anul 600 d.Hr., care avea mai mulți dinți artificiali ciopliți din scoică. Acești dinți fuseseră așezați în orificiile goale ale dinților și sunt dovezi antice ale implantelor dentare primitive. Unii dintre acești dinți s-au integrat cu succes, deoarece radiografiile au arătat în jurul lor țesut osos similar cu cel găsit în jurul implanturilor moderne.
Există dovezi că implanturile dentare au fost folosite și de multe alte civilizații antice. Vechii egipteni, care erau în mod notoriu preocupați de înfățișare, înlocuiau în mod obișnuit dinții lipsă cu dinți falși formați din diverse materiale. Clasele superioare bogate își puteau permite dinți de aur, argint sau fildeș, sau chiar dinți falși formați din pietre prețioase. Cei săraci foloseau în mod obișnuit osul și scoica.
Vechii romani aveau reputația că foloseau implanturi din fier.
Implanturile dentare în Evul Mediu
În timpul Evului Mediu, din cauza lipsei de igienă de bază, problema bolilor dentare a fost catastrofală. Mulți oamenii rămaneau fără dinți de la o vârstă fragedă. În perioada din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, problema dinților lipsă a fost rezolvată într-un mod aparte. În locul dinților pierduți, erau introduși dinți împrumutați de la morți.
Implantologia secolului al XIX-lea
Dezvoltarea rapidă a științei și tehnologiei în secolul al XIX-lea a adus medicina de atunci la un nou nivel. În 1806, a fost inventat primul dinte „mineral”, care a devenit baza dezvoltării implantologiei moderne. Descoperirea a fost făcută de dr. Fonzi. El a dezvoltat o tehnică prin care dinții „minerali” puteau fi introduși în locul unui dinte lipsă și fixați cu cârlige de platină. Această lucrare a fost primită cu mult entuziasm de contemporani și, pentru prima dată în 1809, Dr. Magillio (Italia) a implantat un dinte folosind un implant intraosos metalic.
În ciuda faptului că deja la acel moment nivelul de dezvoltare a gândirii mecanice și inginerești era destul de semnificativ, încercările de implantare dentară nu au avut succes, deoarece conceptele de asepsie nu erau încă cunoscute, iar procesele de integrare a implanturilor dentare în țesutul osos nu au fost practic studiate. Din acest motiv, implanturile au fost respinse și ideea implanturilor dentare a trebuit abandonată aproape 100 de ani; înainte ca Lister să introducă conceptul de „antisepsie”, rana chirurgicală era aproape întotdeauna infectată.
Implantologia secolului XX
Implantologia dentară în forma sa modernă se datorează cercetărilor omului de știință suedez Per-Ingvar Branemark, care în 1952 a descoperit fenomenul de osteointegrare. Așa cum se întâmplă adesea în istoria descoperirilor, fenomenul de osteointegrare a fost descoperit de către Brannemark în cursul cercetărilor sale, ce nu aveau nicio legatură cu implantologia dentară și, nici cu implantologia în general. Brannemark studia procesele posttraumatice ale țesutului osos și măduvei osoase, pentru care a introdus o cameră optică, al cărui corp era din titan, în țesutul osos al animalelor.
Titanul a fost descoperit în 1791, dar forma sa pură a fost obținută abia peste 100 de ani. Materialul este foarte rezistent la atacurile chimice și mai rezistent la coroziune decât oțelul inoxidabil impecabil. Datorită acestor proprietăți, titanul pur a devenit metalul ideal pentru experimentele lui Brannemark.
În cursul experimentelor, Brannemark a descoperit că camera nu putea fi reutilizată, deoarece, datorită biocompatibilității titanului, corpul camerei era atât de ferm atașat la țesutul osos încât a devenit de fapt parte din el. Biocompatibilitatea este definită ca absența completă a unei reacții de respingere din partea corpului – celulele imune pur și simplu nu pot identifica acest metal ca fiind străin și nu il atacă.
În 1952, Branemark a formulat condițiile necesare pentru succesul implantării dentare – sterilitate, curățenia suprafeței, atraumaticitate, egalitatea geometrică a patului osos receptor și a structurii implantate, ceea ce duce la o fuziune puternică a suprafeței metalice cu osul, numita ulterior „osteointegrare”.
Primul pacient al lui Brannemark a fost Gosta Larsson. În timp ce-și vizitează medicul dentist, a auzit accidental despre cercetările efectuate la Universitatea din Gothenburg și a decis să se ofere voluntar pentru aceste studii timpurii. Au fost inserate 4 implanturi în maxilarul inferior, după care s-au efectuat proteze dentare, adică prima experiență în stomatologie a implantării dentare a devenit de fapt primul caz de proteză pe implanturi. După tratament, Larsson a reușit să-și recapete dantura și a trăit o viață plină cu această proteză până la moartea sa în 2006. Tehnica de implantare în două etape propusă de Brannemark este folosită cu succes până în prezent.
Deja în anii 70, implanturile au căpătat un aspect modern, dar experimentele cu materiale și forme au continuat.
De asemenea, inovatorii în implantologie au fost și dr. Schroeder și dr. Straumann. Ei au efectuat diverse experimente cu aliaje noi în chirurgia ortopedică pentru a utiliza aceste metode apoi la implanturile dentare.
Implanturile dentare au câștigat o valoare reală la mijlocul anilor ’70. Însă, au trecut câteva decenii pentru ca ele să devină fiabile și durabile.
În prezent, ca material pentru fabricarea implanturilor, este folosit tot mai mult zirconiul, care este aproape un analog complet al titanului prin proprietățile sale fizico-chimice, mecanice și biologice. Utilizarea zirconiului ca material pentru implanturi, bonturi și coroane dentare permite rezultate mai bune din punct de vedere estetic.
