Abraziunea dinților este un proces de uzură, de aplatizare a suprafețelor masticatorii ale dinților, care are loc de-a lungul vieții. Uzura naturală a dinților este un fenomen normal pentru toată lumea. Însă, pe fondul unor factori provocatori, poate sa apară o abraziune patologică a țesuturilor dure dentare.
Prin urmare, este important să diferențiem abraziunea patologică de cea fiziologică.
Abraziunea fiziologică a dinților
Abraziunea fiziologică a dinților este de natură adaptativă și apare ca urmare a contactului regulat dintre dinți. Procesul începe din momentul în care dinții intră în relația ocluzală și continuă pe tot parcursul vieții. Abraziunea fiziologică contribuie la înlesnirea mișcărilor maxilarului inferior, deoarece dinții antagoniști glisează mai ușor unul pe celălalt, mărește suprafața masticatorie a dinților, reduce sarcina masticatorie pe parodonțiu, și scade sarcina pe articulația temporomandibulară.
Țesuturile parodontale slăbesc treptat odată cu înaintarea în vârstă, iar în același timp volumul de țesut osos se reduce. Abraziunea fiziologica ajută la evitarea suprasolicitării parodonțiului în timp, deoarece prin reducerea înălțimii coroanei dentare, se diminuează implicit sarcina exercitată asupra ligamentelor parodontale.
Abraziunea fiziologică a dinților are loc foarte lent, permițând sistemului dentoalveolar al corpului să se adapteze la modificările legate de vârstă, redistribuind uniform sarcina masticatorie.
Astfel, putem concluziona fără dubiu că uzura fiziologică este o proprietate de neînlocuit a aparatului dentomaxilar, contribuind la păstrarea integrității sale funcționale și morfologice.
Abraziunea patologică a dinților
Abraziunea patologică este însoțită de o pierdere substanțială și prea timpurie a țesuturilor dure dentare, putând afecta atât smalțul, cât și dentina. Abraziunea patologică poate afecta atât un număr redus de dinți, cât și întreaga dantură (forma generalizată).
Când abraziunea dinților ajunge la dentină, putem vorbi despre cursul patologic al acesteia. În acest caz, afectează negativ funcționarea articulației temporomandibulare, provocând disfuncția sa. Acest lucru se poate exprima prin probleme la deschiderea gurii, durere la mestecație, și apariția sunetelor necaracteristice la mișcarea maxilarului inferior.
Datorită pierderii stratului de smalț, se dezvoltă hiperestezia – sensibilitatea crescută a dinților. Este însoțită de durere la contactul cu alimente sau băuturi calde, reci, acre, dulci, inhalarea aerului rece pe gură etc.
În plus, patologia duce adesea la formarea unor margini ascuțite și neuniforme ale smalțului, care rănesc limba și gingiile.
Cauzele abraziunii patologice a dinților includ:
– obiceiuri vicioase (rosul unghiilor sau a obiectelor, consumul frecvent de alimente dure, etc.);
– ocluzie dezechilibrată;
– lucrări protetice de proastă calitate;
– obturații dentare incorect adaptate;
– bruxism;
– patologia sistemului endocrin, nervos și digestiv (afectează de regulă toată dantura)
Cum tratăm abraziunea dentară?
Planul de tratament pentru abraziunea patologică a dinților este selectat individual în fiecare caz. Trebuie să corespundă stadiului bolii, cauzelor care au provocat-o și caracteristicilor dentiției pacientului.
Tratamentul trebuie să fie unul cuprinzător și constă în:
– eliminarea factorilor care provoacă pierderea țesuturilor dure;
– refacerea smalțului afectat, și a dentinei;
– normalizarea ocluziei și stării generale a danturii.
Sarcina principală a medicului dentist este eliminarea cauzelor bolii. Dacă cauza este o malocluzie cauzată de anomalii congenitale sau factori dobândiți, tratamentul se efectuează prin metode ortodontice și protetice. În cazul disfuncției ATM, tratamentul constă în corectarea ocluziei și utilizarea aparatelor ortopedice speciale pentru a normaliza mușcătura.
Dacă se exercită un efect abraziv asupra dinților, atunci acesta trebuie minimizat sau eliminat complet înainte de restabilirea dinților. Dacă pacientul detectează boli care determină o scădere a densității smalțului (probleme în funcționarea glandei tiroide sau a hipofizei), acestea trebuie tratate iar dinții refăcuți.
Este imperativ să se efectueze restaurarea dinților care au fost supuși procesului patologic. Volumul restaurării este determinat de gradul de pierdere a țesutului dur. Dacă abraziunea este detectată într-un stadiu incipient, nu depășește smalțul, remineralizarea sau obturațiile dentare sunt suficiente pentru refacerea smalțului. Dacă țesuturile dure sunt distruse mai mult de o treime, se efectuează lucrări protetice.
